M-am trezit pentru a nu stiu cata oara in acelasi pat mare, prea mare pentru o singura persoana si am strigat cat ma tin plamanii ca totul nu e decat un vis. Da, m-am trezit. Da, visez. Visez de aproape doua decenii si nu am de gand sa schimb nimic. De ce visez? E simplu: in loc sa stau incuiata in camera mintii prefer sa evadez. E ciudat ca eu evadez tocmai prin realitatea de zi cu zi. E amuzant, oarecum stupid si pueril sa cred ca eu nu sunt decat o mica jucarie, o papusa ce viseaza in fiecare zi ca traieste. E amuzant, oarecum stupid si pueril sa cred ca noaptea revin la viata si ca de fapt viata e o stare de letargie continua.
Ha! Nu glumesc, mi s-a mai spus ca nu sunt normala si totusi, nu vad nici-un motiv de ras. Imi imaginez de nenumarate ori ca actiunile mele, ale tale si ale prietenilor tai, sunt controlate de adevaratii oameni. Ei se proiecteaza in mine ca fiind zei, manuitori fanatici de idei si destine. Uneori atele se rup, alteori tu le distrugi si mori. Te nasti in lumea lor si poate vei deveni un alt manuitor. Mori si te nasti, renasti din cenusa propriului spirit. Sa mori inseamna sa legi doua lumi, ca doua temple si sa-ti desfeti sufletul in casa judecatii. Daca ne temem de o alta viata, ne temem de noi, ne temem de tot ce inseamna bucurie. Spiritul meu e asemeni unui foc lasat sa arda – uneori se extinde si am senzatia ca imi va cuprinde pana si lumea adormita, iar alteori palpaie slab, in pericol de a se stinge. Cam asa sta treaba si cu realitatea. Poti trai in ea, dar la fel de bine o poti duce si fara.
In orice caz, tin sa spun ca a trecut prea mult timp de cand nimeni nu s-a mai interesat de mine. Petrect orele impreuna cu trupul acela alb din interiorul visului. Rad spre el si el imi rade inapoi, spune aceleasi cuvinte ca mine si se poarta la fel. Oglinda de langa pat imi arata fiecare miscare a sa, a mea. Ce-i drept, acum arata mai zbarcit, contorsionat parca intr-o durere nocturna, sfasiat de fiecare ac inghetat in vene. Oare zeii se grabesc sa il desfaca si sa ii i-a interiorul langa ei?
Nu mai avea cuvinte sa strige. Prins in realitate, trupul visa la strazi pline de oameni, la fluturi verzi si flori colorate. Tot ce avea era mancarea veche intinsa deja pe podea si apa varsata pe asternut. Trupul sunt eu, da, chiar eu, cea care va vorbeam de suflet. Am un trup si il exploatez pentru a vine. Am o mica afacere la orice colt de strada te intorci, nu trece nepasator, uita-te in jur si ma vei vedea. Eu strig apasat ca sa imi fac marfa cunoscuta. Mi se spune Vanzator de Vise. Eu vand fericire, o imbuiteliez, o dau la kilogram, o dau gratis numai sa o luati. Eu ofer nemurire, veselie, rasate…vi le dau voua pe toate, dar niciunul nu doreste. Prefer sa cred ca papusarul meu e un pic adormit si a uitat sa isi anunte colegii ca monteaza o noua piesa. Manuitorul meu cu manusi negre si-a dorit tot timpul sa devina regizor, sa creeze o lume unde eu voi stapani fericirea si totul in jur va zambi din ordin regal. Mda, regalitate inglobata in mizerie.
Cred ca voi renunta totusi la maretie. Nu e nevoie sa conduc un regat pentru a visa in realitate si a muri in vis. Nu e nevoie sa-mi imaginez un trup moale pentru a lega universul. Cred ca m-am trezit totusi, pentru a nu stiu cata oara, in acelasi pat mare, prea mare pentru o singura persoana si am strigat cat ma tin plamanii ca totul nu e decat un vis!
